Roxana Donaldson
Cândva, în anii 90, un anonim cetățean din București înfrumuseța periodic statuia din rondul pieței Rosetti, adăugându-i noaptea, după caz, un buchet de flori în brațe, altădată ochelari de soare pe nas, un fular la gât, un ziar pe genunchi. Dimineața, când plecau la slujbă, bucureștenii dădeau cu ochii de un C.A.Rosetti deghizat după fantezia creatorului nocturn și descopereau, cu uimire, nu un monument solemn, ci o “instalație” neasumată. Privite la început ca un simplu accident plin de umor, după un timp a devenit limpede că avatarurile lui C.A. Rosetti încercau să transmită ceva. Autorul năzbâtiei, care eluda sistematic ochiul vigilent al organelor de poliție, propunea trecătorilor o mereu nouă lectură a monumentului, a spațiului circumscris și a tensiunilor din societate. Erau timpuri confuze și agitate iar reacțiile și interpretările făcute de autorități, jurnaliștii și cetățeni au fost, deloc surprinzător, eterogene. S-a vorbit despre vandalizare, protest, ironie, spirit de frondă, aprobare, respingere. Bizareria incita reacții și, prin caracterul ei anonim și repetitiv, devenea dificil de catalogat. Nu știm nici astăzi care a fost intenția precisă a necunoscutului, dar îl putem înregistra în istoria post 1989 drept un prim act, avant la lettre și cel mai probabil involuntar de free art românesc pur sânge. Dacă admitem momentul ca fiind primul performance de free art în spațiul român, gestul prim al polițistului care s-a cățărat pe statuie pentru a-i îndepărta din brațe florile și a-i reda, astfel, demnitatea monumentală, l-a transformat pe acesta într-un prim participant (involuntar) la un act artistic participativ. Așa cum se întâmplă de cele mai multe ori, intuițile sociale preced definițiile teoretice și sistematizarea conceptelor. “Vandalizarea” umoristică și asiduă a statuii lui C.A.Rosetti dovedește că indivizii și mulțimile posedă un natural și sănătos simț al sincronizării și previziunii artistice, întâlnindu-se cu direcții și concepte articulate din spații cu care nu au o legătură directă, într-un zeitgeist subteran ce face ca drumul dintre practică și concept să devină surprinzător de scurt și de invers. Autorul “înfrumusețărilor” periodice din Piața Rosetti este cel mai probabil să nu fi avut nicio secundă intenția de a face performance, de a-l transforma pe Rosetti în instalație și cu atât mai puțin de a pune în scenă un act de free art, așa cum nici primului polițist cocoțat pe statuie nu i-a trecut prin cap că interacționează artistic și participativ cu o instalație. Ceea ce nu i-a oprit, însă, pe niciunul din ei, să efectueze, exemplar, gesturi pe care în prezent le interpretăm că fiind o practică artistică.
“Vandalizarea” statuii lui C.A Rosetti, urmată de reacțiile presei, autorităților si cetățenilor a reunit, neintenționat și în perfectă coeziune, patru moduri de expresie artistică: instalație, performance, artă participativă, eco art, adica exact cele 4 ingrediente care compun fenomenul de free art.
Acest articol își propune să analizeze emergența și evoluția fenomenului free art movement, evoluția sa ca un subtip de artă participativă, să investigheze conexiunile dintre free art și alte tipuri contemporane de expresie artistică
Free Art Movement este, poate, cea mai recentă și iconoclastă tendință din arta contemporană, un subtip de arta participativă, cu origini nesigure. Din motive evidente, o documentare adecvată din punct de vedere cronologic este dificil de realizat. Știm însă că în 1980, 3 artiști americani (Jon Peterson , Maura Sheehan, Judith Simonian) au plasat anonim lucrări în suburbiile din Los Angeles, lăsându-le acolo pentru a fi descoperite de trecători. Referindu-se la gestul lor, în recenzia pentru Los Angeles Institute of Contemporary Art, Richard Ross definea prima dată în clar termenul de “participatory art”[1] , termen care avea să denumească, începând cu acea dată, o întreagă categorie de evenimente în care privitorii interacționează direct cu obiectul artistic în cadrul unui act care are valențe comunitare.
Desprins din participatory art act ca subtip artistic, mișcarea free art din zilele noastre presupune plasarea intenționată și gratuită de artă într-un spațiu public, în afara oricărei medieri curatoriale sau instituționale, pentru a oferi random o experiență în care lucrările de artă, oferite gratis și de multe ori anonim[2] pot fi luate, distruse, ignorate, la bunul plac al celor care le găsesc. Unele sunt plasate integral anonim, fară nume și autor, integrate în spatii deschise care permit interacțiuni multiple, altele au inscripționări minimale, de genul “free art” sau “you can take me home”. Actul expunerii, asumate sau anonime, devine el însuși parte a obiectului expus, care înglobează, pe lângă caracteristicile vizuale, artistice și de expresie și o întreagă istorie obliterată.
Cea mai coerent structurată inițiativă de free art este FAF Free Art Friday. Grupul are pagină și grupuri pe Facebook, grup de Flickr (înființat în 2006), blog, un fondator, My Dog Sighs[3], care asumă această practică începând cu anul 2003, un manifest artistic, sub-grupuri în mai multe țări și orașe și o dorință asumată de a reuni cât mai mulți participanți, la nivel internațional. FAF nu este singurul demers organizat de acest tip, chiar dacă se numără printre veteranii și cei mai mediatizați reprezentanți ai curentului. Hashtagurile #freeart, #freeartfriday and #freeartmovement sunt modalitățile prin care participanții la free art movement se conectează și comunică prin rețelele de socializare. Unii dintre ei lasă pe Twitter indicii despre locul celor mai recente amplasamente, alții refuză orice comunicare publică pe această temă și își continuă activitatea în mod anonym, într-un perpetuu underground.
Inițiativele de a face arta accesibilă, de la dăruire la comercializarea cu prețuri intenționat accesibile nu este însă deloc un lucru nou. Keith Harring enunța idei destul de asemănătoare în Jurnalele sale[4]. Ideea de cultură accesibilă este una cu vechime respectabilă și a crescut odată cu dezvoltarea tehnologiilor care au facilitat accesul individului la tehnici de multiplicare și conectare din ce în ce mai ieftine și mai performante. În free art artistul alege să dăruiască necondiționat, să își întoarcă arta spre comunitate și, de cele mai multe ori, să producă artă cu implicații etice, ecologice si comunitare, astfel că actul de free art provoacă nu doar la interacțiune nemediată cu obiectul de artă, nu doar la consumarea experienței artistice într-un spațiu neconvențional și nereglementat, nemediat de nicio instanță sau grilă de interpretare, ci atacă și ideea de instituționalizare și validare a obiectului artistic prin canalele organizate în interiorul societății și breslei.
La fel ca în exemplul C.A.Rosetti, în evenimentele de free art fuzionează organic instalația de tip street art (adică montarea și displayul operei de artă într-un spațiu public neconvențional, ce astfel devine în sine un nou mediu artistic si definește, în mod ironic, un nou tip de categorisire și, pe cale de consecință, de normativizare a unui demers altminteri contestator și rebel), elemente de artă participativă (interacțiunea directă și nemediată a persoanei cu obiectul de artă, interacțiune ce se poate consuma în orice direcție: ignorare, însușire sau distrugere a obiectului artistic) și un performance dublu (cel al artistului care crează displayul și cel al persoanei care interacționează cu el, așa cum am detaliat în paranteza anterioară).
Privit istoric, performance-ul a reprezentat un mediu care a provocat și transgresat granițele dintre discipline și genuri, dintre privat și public, dintre viața cotidiană și artă, fără a urma nicio regulă”[5]. Putem afirma toate aceste lucruri și despre free art, un trend care împinge și mai departe demersul anti-sistem și întoarcerea artei către individ și comunitate și care preia și hibridizează practici din alte moduri de exprimare artistică, propunând, dacă nu un nou sistem, măcar o alternativă.
Este, în esență, un proces cvasi-anarhist (în sens conceptual), anti-capitalist și anti-sistem, de re-aducere a interacțiunii om-artă la nivelul zero de conectare. O întreagă tradiție e făcută tabula rasa. Free art movement provoacă și vorbește privitorului despre local, despre cartier, vecinătate, proximitate, conexiuni primare și directe cu spațiul, obiectele, ceilalți oameni. Este, fară îndoială, un proces care lovește în mecanismele sociale construite în jurul constructului capitalist de cutumă socială, marfă, establishment, valoare. Această artă oferită gratis și neconvențional, adesea anonimă, care împinge relaționarea om-obiect-imagine într-un stadiu primar, guvernat strict de reacția individuală, nu este neapărat o noutate. Am arătat mai sus cum Keith Harring și începuturile curentului de street art au vorbit în termeni asemănători, inoportunând, la acea data nu doar criticii de artă, galeriștii și muzeele ci și o parte din iubitorii de artă. Performance-ul și instalația au acționat și ele, la începuturi, cu aceleași mecanisme care obligau la gândire în afară canonului. Și, rând pe rând, grafitti-ul, street art-ul, print-ul, fotografia digitală, instalația și performance-ul au devenit o realitate curentă, canonizându-se și stabilindu-și propriul construct și propriul circuit social și artistic.
Dar acțiunile de free art merg un pic mai departe și propun indirect o serie de reflecții și întrebări care vizează statutul și monetizarea operei de artă, accesul la artă și mecanismul de creare-validare-vânzare al obiectului artistic. De ce costă arta? De ce un obiect de artă are un anume preț și care este, de fapt, “valoarea” intrinsecă a unei lucrări de artă? De ce trebuie ea cumpărată sau explicitată? Cu alte cuvinte, unde începe și unde încetează statutul operei de artă, ca obiect vizual și material, cum ne poziționăm vis-à-vis de canonul manifestării artistice? Plasându-se în afara tuturor caracteristicilor acceptate tacit ca practică artistică și socială firească, adica în afara organizării de expoziții, a curatoriatul, și comercializări, artistul de free art eludeză nu doar canonul galeriei, muzeului și curatorului și așează actul artistic în domeniul experienței vizuale pure, în care privitorul este lăsat să găsească singur sens și definiție prin experiementare directă.
Interacțiunea nemediată a privitorului ingenuu cu obiectul artistic naște de la sine o serie de încercări de atribuire de sens, de evaluare a ce se întâmplă și ce se vede. Rezultatul este că fenomenul de Free art movement produce în final nu atât (sau nu doar) artă, cât experiențe individuale secvențiale, aflate la intersecția dintre artă, psihologie si sociologie, în care “unghiul obtuz”[6] teoretizat de Barthes poate fi identificat în fenomenul experiențial sub forma unui corp format din straturi incerte și concomitente- receptare vizuală, încercări de categorisire și de atribuire de sens.
Free art duce, așadar, spre o artă pură, despovărată total de convenții, o artă a tuturor și a nimănui. O artă gratuită, în toate sensurile posibile.
În această interacțiune directă, primitivă aproape, se consumă de fapt întreaga esență a fenomenului, care materializează dezideratul lui Roland Barthes din Camera Luminoasa: “looking at certain photographs, I wanted to be a primitive, without culture’. Este punctul focal al interacțiunii cu obiectul artistic plasat în afara unei plase de siguranță, în absența oricărui cadru referențial. Fiecare interacțiune umană free art reconstituie astfel ingenuitatea receptării vizuale originare, în contrast cu cadrul organizat al galeriei sau muzeului, și obligă privitorul să re-construiască în regim propriu binomul denotatie-conotație, să caute sens pentru obiectul privit, pentru istoria lui, dar și pentru existența lui în acel moment și în acel loc.
Internetul abundă în documentări ale acestor evenimente și inițiative. Situri, canale de social media, fotografii, filmări raw sau editate încearcă să captureze vizual evenimentele de free art, poate tocmai pentru că în acest mod de a face artă, reacția ingenuă a privitorului devine parte din actul artistic și aduce cu sine o prospețime aparte. Documentările prin care ne devin accesibile sunt însă secvențe ulterioare și exterioare actului în sine și nu trebuie confundate cu evenimentul free art originar, care rămâne în mod esențial ne-reproductibil. Este un aspect care a preocupat analiștii fenomenului vizual, ca și în cazul performance-ului, care supraviețuiește prin intermediul documentării, (mărturii scrise și arhive foto-video). Putem spune că documentaristul devine astfel un editor ulterior al actului artistic și conferă, volens nolens, o perspectivă și un cadru nou de interpretare, la fel ca în documentarea foto-video din happening și performance clasic.
Free Art Movement in Romania
În România fenomenul free art movement, în sensul în care este el practicat de grupuri ca Free Art Friday este aproape nereprezentat, fiind o nișă artistică aflată abia la stadiul de constituire. În încercarea mea de a documenta activitați artistice ce pot fi încadrate în fenomenul de free art movement am reușit să identific un singur practicant al acestui tip de discurs artistic, Mircea Nicolae/Ionut Cioana (artist vizual, teoretician, absolvent CESI) care a practicat o serie de interventii documentate de acelasi tip. Cea mai celebră, “mă gândesc la ea / non stop”, pe strada Tribunei din Sibiu este si singura care a supravietuit și care a fost și consistent documentată.
Concluzii
Curentul free art este, la nivel global, în creștere, cu adepți din ce în ce mai numeroși. Chiar dacă în acest moment el reprezintă o nișă absolută de exprimare artistică, atenția de care se bucură la nivelul comunităților și platformelor de social media ne arată că el răspunde unor problematici și necesități reale. Cu nu foarte mult timp în urmă, instalația, performance-ul și arta participativă veneau să confrunte și, ulterior, să modifice definitiv reprezentarea “normei” din actul artistic. Este greu de previzionat ce loc își va găsi free art movement în viitorul artei, dacă va fi acceptat sau nu ca o “normă” în peisajul artistic, câtă și ce tip de notorietate va dobândi, dacă va rămâne un fenomen social, underground sau mainstream. La vremea lor, fotografia, filmul, internetul, blogging-ul au ridicat aceleași suspiciuni și aceeași neîncredere, tocmai prin lipsa unui referențial. Putem doar să spunem că free art movement există la nivel artistic și comunitar și că viitorul lui este unul deschis.
Bibliografie
Keith Harring, Keith Harring Journals, Penguin Books, 1996
Konstantinos Vassiliou, Anonymous art reconsidered: anonymity and the contemporary art institution, Journal of Aesthetics & Culture, 2017 VOL. 9, 1302709
Mircea Nicolae https://www.scena9.ro/article/povestea-unui-lucru-trecator?fbclid=IwAR0PZFtWs5qCpN0fdwRUezW4aTLmBTdEGtQeDUHkiA6PvKERE4KBaa2lXok
Mircea Nicolae http://mircea-nicolae.blogspot.com/2011/03/o-suta_20.html
Richard Ross, Los Angeles Institute for Contemporary Art, Downtown Los Angeles Artists, 1980
Roland Barthes , Camera Luminoasa, Ideea, 2009
Roland Barthes, Obviu & Obtuz, TACT, 2015, traducere Bogdan Ghiu
Roselee Goldberg, Performance: Live art since the 60s, New York: Thames & Hudson, 1998, page 20.
[1] Acești artiști poartă responsabilitatea față de comunitate. Arta lor este participativă”, Richard Ross, Los Angeles Institute for Contemporary Art, Downtown Los Angeles Artists, 1980
[2] In general, when looking at modern and contemporary artworks, a lot of categorizations and procedures are in play, which, despite their highly malleable and open character, are still vital for the way that art is recognized and appreciated”-Konstantinos Vassiliou, Anonymous art reconsidered: anonymity and the contemporary art institution, Journal of Aesthetics & Culture, 2017 VOL. 9, 1302709
[3] I loved the inclusivity of art shown on the street. Not just people looking for art. And I loved the way the work interacted with the urban landscape. So every Friday, on my way to catching the train to work, I took a painting out and placed it on the street for someone to stumble across. Freeartfriday was born. I didn’t have much money so I had to find things to paint on. Card, wood, tin cans. Whatever I could find. By finding trash on the street, bringing it back to the studio and returning it, I wasn’t adding any extra litter to my environment. I’ve been putting work out every Friday for ten years now., Street Art United, 2013, https://streetartunitedstates.com/dog-sighs/
[4]“The public has a right to art (…)The public is being ignored by most contemporary artists. (…)Art is for everybody (…)I am interested in making art to be experienced and explored by as many individuals as possible with as many different individual ideas about the given piece with no final meaning attached. The viewer creates the reality, the meaning, the conception of the piece.” Keith Harring, Keith Harring Journals, Penguin Books, 1996
[5] Roselee Goldberg, Performance: Live art since the 60s, New York: Thames & Hudson, 1998, page 20.
roxanadonaldson.ro 